Portrete, călătorii, fotografii, visare

                         DESPRE ANA        Alerga prin pădure în fiecare dimineață. Alerga după soare, să prindă  răsăritul.  Acolo, pe culme, unde se termina ultimul rând de copaci rămași nevătămați, se vedea soarele răsărind   superb. Roz, portocaliu, galben, o mare de soare. Părea că o cheamă să se scalde în el, atât de frumos era. Iar ea își imagina că are aripi și zboară în imensitatea aceea de culori strălucitoare. Era așa o liniște, așa o libertate! În dimineața aceea s-a trezit cu o frază în urechi. Parcă i-a șoptit cineva asta: “când îți măsori relaxarea și plăcerea în clipe și minute, iar stresul și oboseala în zile și săptămâni, atunci e momentul să îți reconfigurezi traseul.”               Parcă cineva îi spusese în vis asta, parcă văzuse și chipul omului care rostise cuvintele, era un om cu barbă albă, parc...

                                                        SPERANȚA      E ca un fir, cam cât un fir de ață sau cât un fir de păr sau o coardă elastică fină, pe care o tot întinzi și tot sari pe ea râzând, aparent fără griji, apoi in cel mai euforic moment al tău cedează. Se rupe. Nu știi când. Nu te previne nimeni și nimic. Așa e viața. Nu știi când e gata, când nu mai apuci să îi zici omului pe care îl iubești că îl iubești, când ai decis să te superi și nu ai apucat să te împaci, când ai decis să faci cea mai mare greșeală din viața ta, dar nu ai apucat să îți ceri iertare…asta pentru că viața s-a terminat. Și gata! Simți că te sufoci, că ai vrea să dai afară din tine toate cuvintele nespuse, să fugi să îmbratișezi toți oamenii față de care ai greșit, să le spui că îți pare rău, să repari totul într-o secundă....