Speranța - Din Portrete Vesele și Triste

                 

                            SPERANȚA

    E ca un fir, cam cât un fir de ață sau cât un fir de păr sau o coardă elastică fină, pe care o tot întinzi și tot sari pe ea râzând, aparent fără griji, apoi in cel mai euforic moment al tău cedează. Se rupe. Nu știi când. Nu te previne nimeni și nimic. Așa e viața. Nu știi când e gata, când nu mai apuci să îi zici omului pe care îl iubești că îl iubești, când ai decis să te superi și nu ai apucat să te împaci, când ai decis să faci cea mai mare greșeală din viața ta, dar nu ai apucat să îți ceri iertare…asta pentru că viața s-a terminat. Și gata! Simți că te sufoci, că ai vrea să dai afară din tine toate cuvintele nespuse, să fugi să îmbratișezi toți oamenii față de care ai greșit, să le spui că îți pare rău, să repari totul într-o secundă.

       Așa era ea -  impulsivă, se înfuria când cineva îi trăda încrederea, când o mințea, dar nu spunea nimic, nu reproșa nimănui, se închidea în ea, închidea toate căile de comunicare cu toți și acționa doar din minte. Inima ei nu mai era prezentă. Dar iubea oamenii mult, cu toată ființa ei, plângea mult în tăcere, în singurătate. Se ruga pentru toți și își cerea iertare de la toți în tăcere. Niciodată, dar absolut niciodată în viața ei nu a avut ocazia să le spună oamenilor dragi tot ce dorea să le spună înainte ca aceștia să părăsească această lume. Niciodată, nici unul nu s-a stins sub ochii ei. Nu știa cum e să vezi un om murind lângă tine și să vrei să îi spui toate cele nespuse.

       Inevitabil, vine și acel moment. Acel moment în care la celălalt capăt nu îți mai răspunde nimeni. E o liniște deplină, înspăimântătoare, auzi doar bătăile inimii tale în așteptarea unui răspuns și după fiecare apel, după fiecare țârâit al telefonului în urechea ta, îți bate inima mai tare și mai tare, tot mai tare, tot mai accelerat,  îți spui că acum va răspunde, acum, acum, acum, acu….ac…aaaa…abonatul apelat  nu răspunde, vă rugăm reveniți…la o altă oră, într-o altă viață, când sunteți pregătit emoțional, când nu mai răniți oamenii, când sunteți mai puțin impulsiv, când știți să apreciați oamenii din jur, când nu mai sunteți mediocri, parșivi, impostori, ignoranți, mincinoși, înșelători, când știți să nu vă mai lăsați influențați de alții, când știți să fiți Oameni! Atunci să reveniți, până atunci nu aveți acces la alți oameni. E o pedeapsă! Pe care trebuie să ți-o autoadministrezi. E o auto-pedeapsă de reabilitare.

       Atunci cazi în gol. Se deschide acel hău imens și cazi, nu ai de ce să te prinzi, nu te prinde nimeni, e întuneric și rece, îți auzi doar respirația și ți-e frică. Ți-e foarte frică, asa cum nu ți-a fost niciodată. Ți-e frică de tine, de reacțiile tale, ți-e frică pentru că tu credeai despre tine că ești bun, că ești uman, când tu de fapt ai fost superficial și te-ai jucat cu sufletele oamenilor.

       De data asta ei i s-a dat o șansă. În căderea în gol a prins-o de mână un înger și i-a spus: nu s-a terminat, mai poți repara ceva! Du-te acolo și spune-i. Spune-i tot ce nu ai apucat și spune-i că nu îl lași sa plece! Că ești îngerul lui păzitor. Că tu nu i-ai putut salva pe ceilalți dar salvându-l pe el îți speli toate păcatele și ești iertată. Te ierți și tu la rândul tău, faci pace în sufletul tău! Du-te!      

    Și atunci o lumină puternică a scos-o la suprafață și i-a mai dat o șansă. Ca o vindecare.

Autor: Ioana Racolța