Despre Ana - din Portrete vesele și triste

                     DESPRE ANA

     Alerga prin pădure în fiecare dimineață. Alerga după soare, să prindă răsăritul. Acolo, pe culme, unde se termina ultimul rând de copaci rămași nevătămați, se vedea soarele răsărind  superb. Roz, portocaliu, galben, o mare de soare. Părea că o cheamă să se scalde în el, atât de frumos era. Iar ea își imagina că are aripi și zboară în imensitatea aceea de culori strălucitoare. Era așa o liniște, așa o libertate!

În dimineața aceea s-a trezit cu o frază în urechi. Parcă i-a șoptit cineva asta: “când îți măsori relaxarea și plăcerea în clipe și minute, iar stresul și oboseala în zile și săptămâni, atunci e momentul să îți reconfigurezi traseul.”

             Parcă cineva îi spusese în vis asta, parcă văzuse și chipul omului care rostise cuvintele, era un om cu barbă albă, parcă… dar apoi ea a tresărit brusc și s-a trezit. Se spăla pe față, și-a ridicat ochii spre oglindă și s-a trezit vorbind singură. Repeta aceeași frază:  Am libertatea de a-mi crea viața pe care mi-o doresc…. Am libertatea de a-mi crea viața pe care mi-o doresc…Am libertatea…Apoi, alergând, repeta fraza asta ritmat, tot mai repede, tot mai ritmat, ca o mantră.

            Viața e o moară care te macină, depinde de tine dacă te transformi într-o pâine frumoasă sau în furaj pentru animale. Dar ea era dintr-un aluat foarte bun…prea bun. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Nimic. Mai ales când era vorba de ceilalți. Se dedica total, chiar dacă ei îi lipsea afecțiunea din partea celorlalți, ea nu ignora pe nimeni. Își ducea mereu promisiunile până la capăt, cu orice preț, era dedicată celorlalți, loială până în pânzele albe.

Începea scrisorile cu ”Dragă.. x”, dar dacă greșea vreun cuvânt și rupea foaia de hârtie, nu mai scria “Dragă”, de teamă să nu risipească acel cuvânt prețios, să nu îl tot arunce mototolit la gunoi. Lipsa de afecțiune, copilăria cu prea puține mângâieri, teama de oameni, o făceau să fie atentă cu fiecare gest. Așa că scria tot conținutul scrisorii,  apoi la final, dacă totul era  scris cu atenție, revenea la început, unde își lăsase loc și adăuga  prețiosul ”Dragă…..” Era așa, ca o pecete la final de scrisoare, dar de fapt așezată frumos la început; începutul și sfârșitul atent pecetluite. Era atentă cu cuvintele, nu arunca vorbe la întâmplare, nu înșira cuvinte negândite. Pentru ea fiecare cuvânt avea o prețiozitate specială și un impact extraordinar de puternic. Mai întâi asupra ei și apoi asupra celorlalți. Le rumega întâi în mintea ei, le întoarcea pe toate părțile, se gândea cum i-ar suna ei dacă le-ar auzi sau le-ar citi undeva și abia apoi le dădea drumul din gură în lume. Pentru ea totul era un triunghi perfect: în inimă, în voce și în minte. Dacă triunghiul acesta era complet, dacă totul suna bine în cele trei unghiuri ale ei, atunci era validat. În singuratate repeta deseori fraze, le verifica muzicalitatea. Pentru ea  totul era o muzică, uneori suavă, alte ori foarte gălăgioasă.

Încrederea ei oarbă în oameni a făcut-o o femeie de o naivitate rara. La 40 de ani încă se mai mira dacă auzea de vreo imoralitate a câte unui anume x care ei i se păruse un om integru – pentru că ei, în sufletul ei curat și inocent, așa i se păreau toți oamenii:  integri, cuminți, fără intenții rele sau gânduri ascuse. Pentru că așa era ea - o prezență discretă, mereu dornică să ajute, să facă bine pentru ceilalți, să facă surprize plăcute, entuziastă și pozitivă. Nu e de mirare că de multe ori cădea în cea mai adâncă tristețe atunci când cei din jur se purtau dur cu ea și îi inșelau așteptările  sau râdeau de gesturile ei frumoase și de generozitatea ei. Pentru că ea nu se prefăcea. I-a luat ceva timp să înțeleagă prefecătoria lumii și toate ițele înodate și murdare ale firii umane.

Își amintea cu un zâmbet în colțul gurii cum a vrut cineva să o atragă în politică. S-a dus la vreo două-trei ședințe din alea de partid, dar când a văzut prefăcătoria de acolo și cum “bifau” oamenii  acțiuni pe hârtie și-a dat seama imediat că nu acela era locul ei. Se gândea deseori: oare m-am născut pentru epoca asta? Oare m-am născut pentru Planeta asta? Apoi, după fiecare lovitură și dezamăgire se retrăgea în carapacea ei o vreme.

            Mizeriile lumii o dureau și o scărbeau în egală măsură, din ce în ce mai mult, cu cât își deschidea mai larg ochii. În natură și în muzică își găsea alinarea. Își crease o lume a ei, ideală, plină de culoare și sunete, în care nimeni nu putea să pătrundă și nimeni nu putea să o rănească. Muzica era adevărata ei meditație și medicație. Doar așa simțea că se rupe complet de lumea reală și intra ca într-o transă. Se trezea cu muzica în urechi, cu fraze întregi pe care le auzea  ca prin vis și apoi tot mai tare de-a lungul zilei. Visa, scria, visa și scria, cânta, visa și scria. Trăia! Dar din acea dimineață a început să trăiască altfel. Pentru ea! Pentru viața ei. Reconfigurare traseu și de la capăt!

Autor: Ioana Racolța