Casa de nebuni - din Portrete vesele și triste
CASA DE NEBUNI
Într-o noapte a început să
vorbească singur. A deschis geamul și vorbea. Vorbea cu un prieten imaginar
care era agățat în copacul din fața geamului. Striga la el să coboare.
Fata lui auzea din pat și tremura de spaimă. Și-a
dat seama că ceva nu era în regulă cu tatăl ei. A așteptat ca mama ei să aibă o
reacție, să-i vorbească, să îl convingă să se liniștească și să se culce.
Tremura toată
de frică, dar și de mila lui. Își iubea
mult tatăl și nu putea concepe că tatăl ei era bolnav.
A durat cam o
oră până s-a liniștit să meargă la culcare și a adormit toată casa.
A doua zi au
hotărât să îl ducă la medic. Nu era deloc optimist rezultatul. Au hotărât să îl
închidă. Direct într-un spital de boli psihice. Toată viața și-a reproșat că nu
a făcut ceva să îi oprească. De ce trebuia ca tatăl ei să ajungă tocmai acolo?!
A trecut cam o
săptămână, timp în care doar mama ei mergea în vizită la spital. Cu siguranță
nu își dorea să expună copiii la o astfel de traumă, așa că toate insistențele
ei de a merge la spital să îl vadă nu au avut success. După vreo două săptămâni nu a mai rezistat și i-a spus
mamei ei că vrea cu orice preț să meargă să își vadă tatăl. A fost ziua ei
norocoasă! Mama i-a confirmat că vor merge împreună pentru că oricum se apropia
ziua externării și tatăl ei era mult mai bine.
S-a bucurat
enorm, dar când a ajuns acolo bucuria aceea s-a topit foarte repede. Era o
curte mare, uriașă, ca un parc imens, cu multă verdeață. Prin toată curtea erau
risipiți oameni în pijamale care vorbeau singuri, gesticulau larg, unii se
plimbau singuri, alții însoțiți. Era fiecare cu mica lui lume.
O femeie stătea
pe pervazul geamului și își pieptăna într-una un păr lung care îți pierduse
vlaga și strălucirea, deja încărunțit în
mare parte. Se vedea că a fost o femeie frumoasă în tinerețe, acum era doar un
fel de robot care repeta același gest, își peria părul, obsesiv, aceeași șuviță.
Copil fiind, fata
a rămas cu ochii la acea femeie și nu prea înțelegea ea ce se întâmpla cu toți
acei oameni. Știa doar că erau nebuni, că era într-un spital de nebuni.
Tatăl ei
fusese anunțat că are vizită și a ieșit în curte pe o bancă. Doamne! Parcă se
micșorase! Era un om atât de slab! Stătea cu picioarele adunate și cu mâinile
între picioare și se uita în gol. Era resemnat, sedat și repeta: “Nu te speria,
tati e bine! Vă rog să mă luați de aici, vă rog, eu nu am ce căuta aici! Nu ne
dau nici mâncare, ne leagă de pat, nu pot să mai stau aici!”
Era clar că nu
avea ce să caute acolo, era mai bine decât toți ceilalți din jur. Simțea o milă
și o durere imensă în suflet și nu știa cum să exprime asta.
Întreaga oră cât a stat acolo a fost cu ochii
în lacrimi. Nici nu își mai amintește
dacă mama ei a rostit vreun cuvânt sau a
făcut vreun gest. Ea era plină de compasiune, și de milă, și de furie.
Lacrimile îi stăteau în colțul ochilor și se abținea cu greu să nu le dea
drumul. Durere, lacrimi, milă și
neputință. Pentru tot acel teatru dezolant din jurul ei.
Mintea ei îl păstrează ca
pe un tablou. Oameni în pijamale, într-un parc imens, fiecare cu replica lui,
fiecare în piesa lui. Apoi acele scene s-au repetat mereu, în lumea ei reală,
când s-a maturizat puțin. Le vedea des în lumea din jur, zi de zi, în spitalul
de nebuni al lumii, realizând că nu avem nevoie de un spațiu anume, de o curte
îngrădită ca să lăsăm nebunii să se desfășoare în voie. Și tot aici, de multe
ori a strigat a neputință: Vreau să plec! Lăsați-mă să ies de aici!
Autor: Ioana Racolța
https://www.buymeacoffee.com/portrete
ReplyDeleteDacă ți-a plăcut ce ai citit, poți să îmi cumperi o cafea prin link-ul de mai sus :) Te invit să citești și celelalte povești din serie, dacă nu ai făcut-o până acum. Mulțumesc!
https://www.buymeacoffee.com/portrete