Casa de nebuni - din Portrete vesele și triste

                 CASA DE NEBUNI

Într-o noapte a început să vorbească singur. A deschis geamul și vorbea. Vorbea cu un prieten imaginar care era agățat în copacul din fața geamului. Striga la el să coboare.

Fata  lui auzea din pat și tremura de spaimă. Și-a dat seama că ceva nu era în regulă cu tatăl ei. A așteptat ca mama ei să aibă o reacție, să-i vorbească, să îl convingă să se liniștească și să se culce.

Tremura toată de frică, dar și de mila lui.  Își iubea mult tatăl și nu putea concepe că tatăl ei era bolnav.

A durat cam o oră până s-a liniștit să meargă la culcare și a adormit toată casa.

A doua zi au hotărât să îl ducă la medic. Nu era deloc optimist rezultatul. Au hotărât să îl închidă. Direct într-un spital de boli psihice. Toată viața și-a reproșat că nu a făcut ceva să îi oprească. De ce trebuia ca tatăl ei să ajungă tocmai acolo?!

A trecut cam o săptămână, timp în care doar mama ei mergea în vizită la spital. Cu siguranță nu își dorea să expună copiii la o astfel de traumă, așa că toate insistențele ei de a merge la spital să îl vadă nu au avut success. După vreo  două săptămâni nu a mai rezistat și i-a spus mamei ei că vrea cu orice preț să meargă să își vadă tatăl. A fost ziua ei norocoasă! Mama i-a confirmat că vor merge împreună pentru că oricum se apropia ziua externării și tatăl ei era mult mai bine.

S-a bucurat enorm, dar când a ajuns acolo bucuria aceea s-a topit foarte repede. Era o curte mare, uriașă, ca un parc imens, cu multă verdeață. Prin toată curtea erau risipiți oameni în pijamale care vorbeau singuri, gesticulau larg, unii se plimbau singuri, alții însoțiți. Era fiecare cu mica lui lume.

O femeie stătea pe pervazul geamului și își pieptăna într-una un păr lung care îți pierduse vlaga și strălucirea, deja încărunțit  în mare parte. Se vedea că a fost o femeie frumoasă în tinerețe, acum era doar un fel de robot care repeta același gest, își peria părul, obsesiv, aceeași șuviță.

Copil fiind, fata a rămas cu ochii la acea femeie și nu prea înțelegea ea ce se întâmpla cu toți acei oameni. Știa doar că erau nebuni, că era într-un spital de nebuni.  

Tatăl ei fusese anunțat că are vizită și a ieșit  în curte pe o bancă. Doamne! Parcă se micșorase! Era un om atât de slab! Stătea cu picioarele adunate și cu mâinile între picioare și se uita în gol. Era resemnat, sedat și repeta: “Nu te speria, tati e bine! Vă rog să mă luați de aici, vă rog, eu nu am ce căuta aici! Nu ne dau nici mâncare, ne leagă de pat, nu pot să mai stau aici!”

Era clar că nu avea ce să caute acolo, era mai bine decât toți ceilalți din jur. Simțea o milă și o durere imensă în suflet și nu știa cum să exprime asta.

    Întreaga oră cât a stat acolo a fost cu ochii în lacrimi. Nici nu  își mai amintește dacă mama ei a rostit vreun cuvânt  sau a făcut vreun gest. Ea era plină de compasiune, și de milă, și de furie. Lacrimile îi stăteau în colțul ochilor și se abținea cu greu să nu le dea drumul.  Durere, lacrimi, milă și neputință. Pentru tot acel teatru dezolant din jurul ei.

Mintea ei îl păstrează ca pe un tablou. Oameni în pijamale, într-un parc imens, fiecare cu replica lui, fiecare în piesa lui. Apoi acele scene s-au repetat mereu, în lumea ei reală, când s-a maturizat puțin. Le vedea des în lumea din jur, zi de zi, în spitalul de nebuni al lumii, realizând că nu avem nevoie de un spațiu anume, de o curte îngrădită ca să lăsăm nebunii să se desfășoare în voie. Și tot aici, de multe ori a strigat a neputință: Vreau să plec! Lăsați-mă să ies de aici!

        Autor: Ioana Racolța