Ion - din Portrete vesele și triste
Ion
Era foarte timid. Nu scotea aproape nici o
vorbă. Un băiat extrem de înalt pentru vârsta lui, de parcă era cu vreo 2-3 ani
mai mare decât toți ceilalți din clasă. Ea nici măcar nu mai reușea să își
amintească dacă saluta atunci când se vedeau sau dacă făcea asta doar din priviri. Oricum, chiar
dacă i-ar fi vorbit vreodată a fost ceva abia șoptit. Părea că rămâne uimit
uitându-se la ea pentru câteva fracțiuni de secundă, doar atât, uimit și mut,
după care întorcea privirea în altă
parte, se înroșea și apoi chiar nu mai vorbea deloc. Rămânea așa, dus pe gânduri.
Se simțea o oarecare tensiune, ea simțea că ar vrea să îi spună ceva, dar
rămâneau în tăcere. Așa era la școală, pe stradă, oriunde îl întâlnea. De fapt
singura dată când i-a vorbit cu adevărat a fost atunci cand a invitat-o la
petrecerea de ziua lui de naștere, undeva prin clasa a 8-a. A îngăimat un fel
de invitație. Atunci l-a și văzut că s-a înseninat când ea a zis ”Da!” Atunci
l-a văzut pentru prima dată zâmbind.
Nu s-a gândit niciodată de ce era atât de
tăcut și de stânjenit în prezența ei, dar avea să afle mult mai târziu….
Își amintea de el la ziua aceea de naștere că
era foarte vesel, foarte expansiv, de parcă avusese loc o transformare în el,
nu mai semăna deloc cu uriașul tăcut de la școală.
Trăia într-o casă mare, așa că au putut să dea
muzica tare, să râdă, să țipe, nu deranjau pe nimeni. I-a prezentat-o și pe
sora lui mai mică. Fata nu semăna deloc cu el la fire, era o fetiță zglobie și
tare fâșneață.
Ceilalți colegi își sărbătoreau zilele de naștere
în apartamente mici de bloc, nu era niciodată atâta zgomot la petrecerile lor,
astfel că ziua aceea a fost memorabilă pentru toți. Era născut vara, au putut să
stea mult afară în curte, era veselie mare, chiote și bucurie. Atât de multă
bucurie încât ea simțea energia de atunci mulți ani după….
La finalul clasei a 8-a fiecare a mers la un alt liceu, nu au mai știut unii de alții, nu erau pe atunci atâtea mijloace de comunicare și rețele sociale. Dar într-una din zile, prin clasa a 10-a, l-a zărit în autobuzul de dimineață care ducea elevii la liceu.
Era foarte aglomerat, iar el părea îi ținea
ei un loc liber și i-a făcut semn, tot așa, din priviri, să meargă lângă el.
Doamne, parcă era și mai rușinat… S-a înroșit până în vârful urechilor când ea
s-a așezat. Dar oare de unde știa să îi țină locul? O mai fi fost acolo și în
alte dimineți dar nu l-a observat? A
încercat să poarte o conversație cu el, să îl întrebe la ce liceu merge, dar
vorbea la fel de puțin, aproape deloc, așa cum îl știa. Au trecut săptămâni,
luni….în fiecare zi, invariabil, el îi ținea locul în autobuz, aceeași scenă se
repeta, el se înroșea, ea se așeza, el saluta doar șoptit și își continuau
drumul, fiecare până la stația lui, fiecare la liceul lui, în tăcere. Până când
într-o dimineață el nu a mai apărut, nu
mai era în autobuz. Nici a doua zi, nici a treia zi….
“ Știi?! Ai aflat?”
“ Nu, ce să știu?!”
“Ion, Ion al meu, s-a prăpădit…o mare
nenorocire….s-a dus la scăldat și s-a înecat…..
Atâta am așteptat să te întâlnesc, fată dragă, să îți
spun asta: Ion ….Ion te iubea mult…..nu a avut curaj să îți spună. Mi-a spus
mie….mi-a spus într-o zi….mama, eu o iubesc pe fata asta și într-o zi o să mă
însor cu ea…”
________________
În memoria colegului meu de școală primară și gimnazială V.Z.
autor: Ioana Racolța
https://www.buymeacoffee.com/portrete
ReplyDeleteDacă ți-a plăcut ce ai citit, poți să îmi cumperi o cafea prin link-ul de mai sus :)
Mulțumesc!
O poveste profundă care ne învață să nu amânăm nimic, deoarece doar ziua de azi ne aparține
ReplyDeleteAsa este, multumesc pentru lectura!
DeleteFoarte frumos . Emoționat. Îmi place să te citesc. Ai un umor fin și o scriere ușoară. Felicitări!
ReplyDeleteOoo ce cuvinte minunate, iti multumesc!
DeleteFrumos. Mi-ai adus aminte de clipa aceea îngrozitoare. Dar trebuie sa mergem mai departe....
ReplyDeleteMultumesc! Nu am vrut sa va tulbur! Am vrut sa stiti ca sunt aici! Si ma gandesc la oamenii importanti care au trecut prin viata mea. Va imbratisez!
Delete