Ion - din Portrete vesele și triste

 

 Ion

Era foarte timid. Nu scotea aproape nici o vorbă. Un băiat extrem de înalt pentru vârsta lui, de parcă era cu vreo 2-3 ani mai mare decât toți ceilalți din clasă. Ea nici măcar nu mai reușea să își amintească dacă saluta atunci când se vedeau sau dacă  făcea asta doar din priviri. Oricum, chiar dacă i-ar fi vorbit vreodată a fost ceva abia șoptit. Părea că rămâne uimit uitându-se la ea pentru câteva fracțiuni de secundă, doar atât, uimit și mut, după care  întorcea privirea în altă parte, se înroșea și apoi chiar nu mai vorbea deloc. Rămânea așa, dus pe gânduri. Se simțea o oarecare tensiune, ea simțea că ar vrea să îi spună ceva, dar rămâneau în tăcere. Așa era la școală, pe stradă, oriunde îl întâlnea. De fapt singura dată când i-a vorbit cu adevărat a fost atunci cand a invitat-o la petrecerea de ziua lui de naștere, undeva prin clasa a 8-a. A îngăimat un fel de invitație. Atunci l-a și văzut că s-a înseninat când ea a zis ”Da!” Atunci l-a văzut pentru prima dată zâmbind.

Nu s-a gândit niciodată de ce era atât de tăcut și de stânjenit în prezența ei, dar avea să afle mult  mai târziu….

Își amintea de el la ziua aceea de naștere că era foarte vesel, foarte expansiv, de parcă avusese loc o transformare în el, nu mai semăna deloc cu uriașul tăcut de la școală.

Trăia într-o casă mare, așa că au putut să dea muzica tare, să râdă, să țipe, nu deranjau pe nimeni. I-a prezentat-o și pe sora lui mai mică. Fata nu semăna deloc cu el la fire, era o fetiță zglobie și tare fâșneață.

Ceilalți colegi își sărbătoreau zilele de naștere în apartamente mici de bloc, nu era niciodată atâta zgomot la petrecerile lor, astfel că ziua aceea a fost memorabilă pentru toți. Era născut vara, au putut să stea mult afară în curte, era veselie mare, chiote și bucurie. Atât de multă bucurie încât ea simțea energia de atunci mulți ani după….

La finalul clasei a 8-a fiecare a mers la un alt liceu, nu au mai știut unii de alții, nu erau pe atunci atâtea mijloace de comunicare și rețele sociale. Dar într-una din zile, prin clasa a 10-a, l-a zărit în autobuzul de dimineață care ducea elevii la liceu.

     Era foarte aglomerat, iar el părea îi ținea ei un loc liber și i-a făcut semn, tot așa, din priviri, să meargă lângă el. Doamne, parcă era și mai rușinat… S-a înroșit până în vârful urechilor când ea s-a așezat. Dar oare de unde știa să îi țină locul? O mai fi fost acolo și în alte dimineți dar nu l-a observat?  A încercat să poarte o conversație cu el, să îl întrebe la ce liceu merge, dar vorbea la fel de puțin, aproape deloc, așa cum îl știa. Au trecut săptămâni, luni….în fiecare zi, invariabil, el îi ținea locul în autobuz, aceeași scenă se repeta, el se înroșea, ea se așeza, el saluta doar șoptit și își continuau drumul, fiecare până la stația lui, fiecare la liceul lui, în tăcere. Până când  într-o dimineață el nu a mai apărut, nu mai era în autobuz. Nici a doua zi, nici a treia zi….

    A trecut așa o vreme. Într-o zi, plimbandu-se, a văzut venind înspre ea o femeie în haine cernite. A recunoscut-o de la distanță. Era mama lui Ion. Femeia s-a oprit înmărmurită în fața ei, aproape prăbușindu-se și cu glasul stins, înecat de lacrimi a întrebat-o:

“ Știi?! Ai aflat?”

“ Nu, ce să știu?!”  

“Ion, Ion al meu, s-a prăpădit…o mare nenorocire….s-a dus la scăldat și s-a înecat…..

Atâta am așteptat să te întâlnesc, fată dragă, să îți spun asta: Ion ….Ion te iubea mult…..nu a avut curaj să îți spună. Mi-a spus mie….mi-a spus într-o zi….mama, eu o iubesc pe fata asta și într-o zi o să mă însor cu ea…”

________________

În memoria colegului meu de școală primară și gimnazială V.Z.

autor: Ioana Racolța