Dona Lucilla - prima povestire

Am eu o agendă  ”magică”. Conține datele de naștere ale prietenilor. Pe unii dintre ei  i-am pierdut pe parcurs, cu majoritatea am pierdut legătura peste ani, adică e veche rău agenda asta, din tinerețele mele. Mai ieri am găsit în ea o notiță, cum că pe data de 26 iunie e ziua Donei Lucilla. Am notat informația asta prin 2004, pe atunci Donna Lucilla avea vreo 70 de ani sau poate un pic trecută de 70. A fost prima mea colegă de muncă în Portugalia la un restaurant, în bucătărie - vârsta nu era un impediment acolo, nici lipsa de experiență sau naționalitatea anti-talent la bucătăria portugheză. Dorința de a lucra și încrederea în oameni erau primordiale. Nu pot să zic că am învățat multe de la ea, pentru că bătrânica nu era prea tare pe share-uială,  dar avea momente când era simpatică și chiar amuzantă - în afara momentelor în care bombănea ceva în portugheză și nu înțelegeam ce zice pentru că erau primele mele luni în Portugalia și nu întelegeam eu chiar tot pe atunci. În nici un caz subtilități din astea zonale sau vorbe din bătrâni portughezi.

 Aș fi vrut să aflu mai multe de la ea despre bucătăria portugheză dar nu de la ea am aflat cum se fac risois (a se citi risoiș) sau empadas . Prima dată când am fript niște risois i-am cam ars și i-am aruncat la gunoi. Apoi ea i-a zis bucătarului șef: nu știe, e tânără, eu i-am zis că nu așa se face, că trebuie uleiul mai încins - și bătea din gură în portugheză, de îmi venea să îi pun lada de portocale în cap. Of…oricum nu îmi spusese nimic, a stat și s-a uitat la mine ca tuta să vadă cum îmi prind urechile. A pândit momentul.

Acum mă amuz, dar atunci mă duceam la pauza de la prânz în parc și plângeam. Lucram cam 16 ore pe zi, cu o pauză de 2 ore la prânz, între orele 3.00 și 5.00, așa că lacrimile erau și de oboseală și de nervi. Uneori fredonam prin bucătărie melodii românești. Nu știu cum se făcea dar îmi venea să cânt numai din astea dramatice populare, gen Cine iubește și lasă, deși eu în rest nu aveam deloc afinități cu muzica populară. Iar ea mă întreba: Ai, filha, o que e isto? – Un fel de ”ce e asta fetițo?” Ce să fie, o cântare românească, ce știi tu!? Nu o prea agrea, dar eu cântam, că imi trecea vremea mai ușor. Ea a fost prima care a știut că sunt însărcinată, încă înainte să știu chiar eu...nu știu cum a mirosit ). Bruxa. *

O fi având vreo 80 și ceva de ani, Dona Lucilla, astăzi, dacă mai trăiește: La mulți ani, oriunde ai fi! Erai chiar simpatică, să știi!

Dona Lucilla este “inițiatoarea” acestei cărți sau acestui blog. De la povestea ei a pornit și ideea de a scrie acest blog de povestiri cu portrete vesele și triste.

(*Bruxa = vrăjitoare în portugheză )



Autor: Ioana Racolța



Comments

  1. Portrete Vesele și TristeJanuary 1, 2022 at 10:46 AM

    https://www.buymeacoffee.com/portrete

    Dacă ți-a plăcut ce ai citit, poți să îmi cumperi o cafea prin link-ul de mai sus :)
    Mulțumesc!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Maloni - Din Portrete vesele și triste

Image
  MALONI Locul acela strâmt cu jucării, măști, statuete și cranii aduse din Africa era un fel de colibă întunecată în care bătrânul o trimitea de multe ori să șteargă praful și să adune pânzele de paianjen. Ea își imagina de fiecare dată când intra acolo că acele cranii proveneau de la oamenii pe care bătrânul îi omorâse cât timp a trăit în Africa. Sclavii lui care nu i-au ascultat ordinele, cu siguranță. Asta era în mintea ei. A fost asupritor și nemilos în tinerețe, de fapt la fel cum era acum, pentru că nu îmbătrânise deloc frumos.   Dimpotrivă, se mai și împăuna cu cruzimile lui.  Dar  jucăriile? Probabil erau ale copiilor lui de când erau mici. Era acolo și mult fildeș. Era sigură că omorâse animale. Chiar a povestit odată ce arme mari și moderne avea el în acele vremuri.   Bătrânul avea o privire rece în care nu puteai   citi   nici măcar o urmă de bunătate și de compasiune pentru cei din jur.   Ea își imagina sclavii asudați, munciți și f...
Read more

Uliana - din Portrete vesele și triste

Image
  Umbla vorba prin sat despre ucrainianul care a vrut să moară pentru că descoperise relația amoroasă dintre soția lui și bătrânul lor stăpân portughez. Batrânul avea ceva probleme de comportament, probabil din cauza degradării inevitabile care vine odată cu bătrânețea sau pentru că el încă se credea stăpân de sclavi în Africa. Acolo își trăise toată tinerețea, înconjurat de femei care munceau pentru ei la bucătărie, care le crescuseră copiii, sclavi negri care le lucrau pământul și le făceau toate poftele și ifosele. Ajuns înapoi în Portugalia după niște întâmplări care păreau scene la indigo din filmul Hotel Ruanda, bătrânul și-a păstrat obiceiul de a avea sclavi și acea dorință ca toată lumea să fie la dispoziția lui. Ucrainianca nu a mai putut lucra acolo dupa ce soțul ei a murit în accidentul de motocicletă. Se vorbea prin sat că omul era sub influența alcoolului, băuse înainte ore întregi la birtul satului și avusese viteză cam mare. Satul era mic, era noapte, nu era drum...
Read more

Angela - din Portrete vesele și triste

Image
                         Angela O triste ț e imensă o cuprindea de fiecare dată când trecea pe lângă casele cu ferestre bătute în cuie, sigilate cu placaje, semn că nu mai locuia nimeni acolo. Totul era pustiu, iar ei îi venea să plângă de fiecare dată când vedea pustietatea din jurul ei. De ce pleacă oamenii? De ce își părăsesc și își lasă în paragină casele? În curțile lor continuă să crească plantele perene. Liliacul are flori superbe și parfumate, magnolia înflorește spectaculos, socul râspandește un miros mirific, iarba deja e crescută până la ferestre, dar în interior e miros de pustiu, de tristețe, de putregai. E miros de întuneric și de părăsire. Casele plâng sub povara prafului și uitării așternute peste ele. Cândva în acele case era viață, chiot de copii, muzică, înjurături, blesteme, amoruri pasionale, râs sau plâns, bucurie sau tristețe, dar era viață, era vorbă, era vers, era cânt....
Read more