Dona Lucilla - prima povestire
Am eu o agendă ”magică”. Conține
datele de naștere ale prietenilor. Pe unii dintre ei i-am pierdut pe parcurs, cu majoritatea am
pierdut legătura peste ani, adică e veche rău agenda asta, din tinerețele mele.
Mai ieri am găsit în ea o notiță, cum că pe data de 26 iunie e ziua Donei
Lucilla. Am notat informația asta prin 2004, pe atunci Donna Lucilla avea vreo
70 de ani sau poate un pic trecută de 70. A fost prima mea colegă de muncă în
Portugalia la un restaurant, în bucătărie - vârsta nu era un impediment acolo,
nici lipsa de experiență sau naționalitatea anti-talent la bucătăria portugheză.
Dorința de a lucra și încrederea în oameni erau primordiale. Nu pot să zic că
am învățat multe de la ea, pentru că bătrânica nu era prea tare pe share-uială, dar avea momente când era simpatică și chiar amuzantă
- în afara momentelor în care bombănea ceva în portugheză și nu înțelegeam ce
zice pentru că erau primele mele luni în Portugalia și nu întelegeam eu chiar
tot pe atunci. În nici un caz subtilități din astea zonale sau vorbe din
bătrâni portughezi.
Aș fi vrut să aflu mai multe de
la ea despre bucătăria portugheză dar nu de la ea am aflat cum se fac risois (a
se citi risoiș) sau empadas . Prima dată când am fript niște risois i-am cam
ars și i-am aruncat la gunoi. Apoi ea i-a zis bucătarului șef: nu știe, e
tânără, eu i-am zis că nu așa se face, că trebuie uleiul mai încins - și bătea
din gură în portugheză, de îmi venea să îi pun lada de portocale în cap.
Of…oricum nu îmi spusese nimic, a stat și s-a uitat la mine ca tuta să vadă cum
îmi prind urechile. A pândit momentul.
Acum mă amuz, dar atunci mă duceam la pauza de la prânz în parc și plângeam.
Lucram cam 16 ore pe zi, cu o pauză de 2 ore la prânz, între orele 3.00 și
5.00, așa că lacrimile erau și de oboseală și de nervi. Uneori fredonam prin
bucătărie melodii românești. Nu știu cum se făcea dar îmi venea să cânt numai
din astea dramatice populare, gen Cine iubește și lasă, deși eu în rest nu
aveam deloc afinități cu muzica populară. Iar ea mă întreba: Ai, filha, o que e
isto? – Un fel de ”ce e asta fetițo?” Ce să fie, o cântare românească, ce știi
tu!? Nu o prea agrea, dar eu cântam, că imi trecea vremea mai ușor. Ea a fost
prima care a știut că sunt însărcinată, încă înainte să știu chiar eu...nu știu
cum a mirosit ). Bruxa. *
O fi având vreo 80 și ceva de ani, Dona Lucilla, astăzi, dacă mai trăiește: La mulți ani, oriunde ai fi! Erai chiar simpatică, să știi!
Dona Lucilla este “inițiatoarea” acestei cărți sau acestui blog. De la
povestea ei a pornit și ideea de a scrie acest blog de povestiri cu portrete
vesele și triste.
(*Bruxa = vrăjitoare în portugheză )
https://www.buymeacoffee.com/portrete
ReplyDeleteDacă ți-a plăcut ce ai citit, poți să îmi cumperi o cafea prin link-ul de mai sus :)
Mulțumesc!