Luna - din Portrete Vesele și Triste

             LUNA

Cablurile de curent au rolul lor foarte important. Noaptea, Luna se hintuță pe ele. Apoi, când se crapă de ziuă și Luna se întrece cu joaca, ele îi arată Lunii drumul înapoi, către stele, pe norii pufoși, să doarmă puțin până la o nouă noapte de joacă. Ea era fascinată de Lună. Ar fi stat toată noaptea să o privească și să îi spună toate dorințele ei ascunse. Credea că Luna i le va îndeplini. Nu, nu greșea, numai că dorințele pe care ea le purta în inima ei nu erau pentru ea. Erau pentru alții. Pentru toți ceilalți din jurul ei, numai pentru ea nu!

 I-a lipsit afecțiunea chiar și din partea celor mai apropiați oameni. Poate ăsta era motivul pentru care era atât de afectuoasă cu toți cei din jur și împărțea iubirea peste tot. Se spune că întotdeauna dai din ce ai, dar ea nu avea iubire și afecțiune, ea dădea din ce nu avea și își dorea să aibă. Nu toate regulile sunt universal valabile. Așa își umplea ea golurile, dând mai mult și mai mult, cu cât primea mai puțin. Nu se iubea și nu se aprecia pe ea însăși. Nu știa să se iubească, își găsea mereu defecte, nu îi plăcea cum arată, nu își iubea nici o parte din corpul ei. Totuși, dăruia celorlalți. Asta o ținea vie. Aparent… De fapt ea se stingea pe interior, cu fiecare zi care  trecea. I-a spus cineva într-o zi: ”În zâmbetul ăsta al tău atât de frumos se ascunde o mare tristețe. Te trădează ochii!”  S-a simțit atunci descoperită, golită de secrete. Cum știa omul ăsta să îi spună așa ceva?! Cum? Chiar nu ar fi vrut să fie atât de evident.

De fapt nici ea nu știa exact cum se simte. Dacă ar fi întrebat-o cineva, într-o zi oarecare: ești veselă sau ești tristă?, nu ar fi știut să răspundă la această întrebare.  

Într-o zi același om care i-a descoperit secretul a pătruns în casa ei, în spațiul în care ea nu lăsa pe nimeni, însă ea nu știa cum să se comporte. Nu știa să primească. Așa că l-a lăsat toată noaptea să stea în fotoliu. Ea a dormit și el s-a uitat la ea cum doarme. Întreaga noapte. Ce o fi fost în capul lui, ce o fi gândit despre fata asta, de ce o fi avut atâta răbdare și îngăduință nu se știe. A stat așa, ca o imagine din filmele de epocă în care nu era îngăduit să te apropii de o domniță împotriva voinței ei și nici nu era îngăduit să te prindă cineva singur cu ea într-o odaie. Era de modă veche totul, în mod evident. Era clar ca lumina zilei că ea nu știa să primească, nici nu înțelegea ce i se întâmplă, nu înțelegea ce caută omul acela în casa ei. Era din altă lume tot ce se întâmpla. Nu se gândea că și ea ar putea fi iubită, nu conștientiza propria-i feminitate și frumusețe. 

Câțiva ani a trăit așa, dusă de val, cu ochii  la Lună, cu oameni care o admirau și ea nu știa sau știa dar nu înțelegea. I-a lăsat pe toți cu ochii în Soare în timp ce ea privea la Lună. Preț de vreo 10 ani a trăit astfel. Când s-a trezit era ca în povestea Frumoasei Adormite. Apoi, când a conștientizat puterea propriei sale feminități, a început să îi fie teamă de felul cum trăise până atunci. Și-a dat seama că o forță puternică din Univers a ghidat-o și a protejat-o. Trecuseră atâtea pericole la distanță milimetrică de ea. Avusese însă Îngeri buni și Luna protectoare.

Acum visa la fel, se uita la fel la Lună, dar dorințele toate erau pentru ea. Se iubea nespus și era cea mai importantă ființă din viața ei. Era datoare cu asta Universului care o protejase atâta vreme. Ce minune ești, femeie!

Autor: Ioana Racolța