INA - Din Portrete Vesele și Triste

 

INA

Era o seară de primăvară caldă, frumoasă, cu pomi înfloriți, cu miros de portocali de-a lungul străzii. Era o zi de sărbătoare, Duminica de Paște. Începuseră durerile și contracțiile, tot mai dese. Știa că era timpul. Copilul ei avea să se nască într-o zi de sărbătoare. O binecuvântare. A avut odată un vis despre asta. Cineva îi spunea în vis: ”Vei naște un copil divin, luminos, într-o zi mare. În jur vor fi flori de portocal și soare.”

Când a ajuns la spital era deja seară. Două asistente sătule de lucru, dornice să plece acasă dimineața când li se termina tura, nu prea mai aveau chef de pacienți. Le-a cam stricat planurile.  Au tratat-o destul de dur. Una dintre ele a început să o mitralieze cu întrebări la care nici nu apuca să răspundă, apoi a urcat-o pe masă să o consulte. De fapt consultul a fost un gest brutal. Pur și simplu și-a introdus adânc degetul în ea. Nici nu și-a dat seama dacă a durut sau nu, pentru că oricum avea contracții dureroase, dar când s-a dat jos de pe masă sângele șiroia în urma ei. Nu a zis nimic, era amețită și epuizată din cauza durerilor. Au internat-o într-o rezervă, au legat-o la aparate și au plecat. Noaptea durerile începuseră să fie tot mai intense și ea gemea. Până când a apărut iar asistenta nervoasă care i-a spus că le deranjează și vor să doarmă, că dacă îi vine vreo contracție să respire și să încerce să nu scoată sunete. A îndrăznit să întrebe: ”Nasc în noaptea asta?” Asistenta a răspuns: ”Dacă știam să răspund la întrebarea asta, poate jucam și la loto și eram multimilionară.” Și a plecat trântind ușa și bombănind: ” Numai românca asta ne lipsea în noaptea asta să ne strice somnul.”

Ce era de făcut? Nimic, doar să se liniștească, să respire, să strângă din dinți și să muște din pernă. Între contracții vorbea cu copilul din pântece: ” Auzi, nu o să te nasc în noaptea asta, cu cotoroanțele. Astea ies dimineață din tură și vin oameni mai buni, sunt sigură! Te rog mai rezistă câteva ore.” Printre respirații, contracții, lacrimi și povești cu copilul, a reușit chiar să adoarmă puțin. Câteva minute, a ațipeală plăcută dar destul cât să nu mai simtă durerea și oboseala.

Când a deschis ochii era deja dimineață. O lumină care prevestea o zi minunată intra prin geamul camerei. A simțit așa o liniște, știa că totul va decurge  bine. Atunci au început să intre pe rând la ea în salon: asistenta, doctorul, femeia de la curățenie, doctorul care i-a făcut anestezia…toți, absolut toți niște îngeri. Calmi, odihniți, o tratau cu respect și cu multă grijă. Avea impresia că peste noapte fusese mutată în alt spital, atât de mare era diferența față de tratamentul pe care l-a avut la internare.

Copilul a venit doar la mijlocul zilei. Nu s-a grăbit. A vrut să fie sigur că vine în pace și liniște, între oameni buni și calmi. Când l-a strâns în brațe prima dată a fost cea mai dulce îmbrățișare din lume! Atunci s-a relaxat în sfârșit, a știut că a trecut tot ce era mai greu.

 În timp ce doctorul se ocupa de ea auzea cum le povestea asistentelor că el a făcut un stagiu de pregătire în România și i-a plăcut foarte mult țara și oamenii și asemănările evidente dintre limbi. Un om tare bun și cald. Doctorul ei plecase în vacanța de Paște și uite ce om frumos lăsase în loc.Ce bine era! Exact așa cum se gândise noaptea. Totul s-a aranjat cum nu se putea mai bine!

În timp ce aștepta să o ducă în salon l-a observant pe doctor cum stătea într-un colț al camerei de nașteri, și-a împreunat mâinile ca într-o rugăciune și parcă mulțumea pentru o nouă zi, pentru o nouă naștere reușită, pentru un nou miracol. 

Spitalul la care a născut se numea Espirito Santo (Spiritul Sfânt). 

Autor: Ioana Racolța