Maloni - Din Portrete vesele și triste

 

MALONI

Locul acela strâmt cu jucării, măști, statuete și cranii aduse din Africa era un fel de colibă întunecată în care bătrânul o trimitea de multe ori să șteargă praful și să adune pânzele de paianjen. Ea își imagina de fiecare dată când intra acolo că acele cranii proveneau de la oamenii pe care bătrânul îi omorâse cât timp a trăit în Africa. Sclavii lui care nu i-au ascultat ordinele, cu siguranță. Asta era în mintea ei. A fost asupritor și nemilos în tinerețe, de fapt la fel cum era acum, pentru că nu îmbătrânise deloc frumos.  Dimpotrivă, se mai și împăuna cu cruzimile lui.  Dar jucăriile? Probabil erau ale copiilor lui de când erau mici. Era acolo și mult fildeș. Era sigură că omorâse animale. Chiar a povestit odată ce arme mari și moderne avea el în acele vremuri.



 Bătrânul avea o privire rece în care nu puteai  citi  nici măcar o urmă de bunătate și de compasiune pentru cei din jur.  Ea își imagina sclavii asudați, munciți și flămânzi, îl vedea pe stăpân biciuindu-i. Femei frumoase, cu pielea neagră, strălucitoare, cu părul legat sub turbanele albe sau colorate în culorile acelea vii, superbe, munceau în grădină sau în bucătărie, îi pregăteau orezul  lui preferat cu fructe de mare și lapte de cocos. El mânca grobian, urla dacă mâncarea era prea fierbinte sau prea rece, arunca  farfuriile și se amuza atunci când nimerea vreun sclav, le adresa cuvinte urâte... Ei răbdau și plângeau pe ascuns, își îngrijeau noaptea rănile în baraca rece și umedă în care dormeau.  Vedea toate aceste scene ca într-un film  derulându-se prin fața ochilor ei atunci când intra acolo. Parcă auzea și plânsete, și suspine, și plâns de copil, și urletul elefanților doborâți, toate erau acolo, de parcă le închisese cineva într-o cutie. Când ea intra acolo deschidea cutia și toate suferințele ieșeau afară, îi vorbeau și i se plângeau ei. Pe unul dintre ei  l-a numit Maloni, era un sclav care cânta frumos de fiecare dată când îl ștergea de praf.


Prima dată când a trimis-o acolo s-a înfiorat văzând atâtea cranii și arme. I se părea că nu va putea să mai intre a doua oară. Dar în timp s-a imprietenit cu  toți. De asta își crease acest joc, era o auto-terapie împotriva friciii. Și-a facut chiar un ritual din a merge acolo să curețe doar la prânz, când era soarele mai puternic. Soarele intra printre șipcile de lemn din care era făcut micul muzeu, cum îl numeau ei. De fapt era o colibă din lemn înfiptă în mijlocul curții, cu care bătrânul se împăuna mereu oricărui vizitator, povestind cât de greu i-a fost lui să aducă toate acele cranii, statuete, arme și obiecte din fildeș din Africa, ce riscant a fost și cum le-a ascuns prin bagaje.


Așa că ea a hotărât într-o zi că nu va putea să trăiască mereu cu frica și nici nu dorea să îi dea satisfacție bătrânului care se amuza teribil când o trimitea acolo pentru că i-a citit din prima zi groaza din privire. A început să se joace cu razele de soare printre capetele de acolo, să le cânte, Maloni o acompania la o tobă africană uzată, totul se transformase într-o veselie. Reușea chiar  să rămână mai bine de o oră acolo, transformase locul ăsta în oaza ei de liniște, încât l-a enervat pe bătrân care nu înțelegea cum de fata speriată s-a împrietenit cu craniile lui. I-a și trecut într-o zi prin cap să le elibereze, să scoată una  câte una piesele de acolo și să le ducă undeva, nu știa exact unde dar simțea că bătrânul nu merita să le aibă și să le țină captive acolo. Desigur că nu și-a transpus gândul  în acțiune, îi era teamă că bătrânul și-ar fi dat seama dacă dispărea chiar și un ac de acolo, dar tare ar fi vrut să facă un bine pentru acele biete cranii, trofeele bătrânului lacom. Când a trimis-o în subsol, în cramă, să îi șteargă de praf sticlele de vin, s-a gândit că ăsta ar fi fost locul potrivit unde să le mute, să le îmbete cu vinul bătrânului, să facă o petrecere  de pomină și să cânte cu Maloni. Chiar se gândea să îi spună bătrânului despre planurile ei. Și râdea singură în timp ce îi treceau toate acestea prin cap și își închipuia fața bătrânului care ar fi crezut-o țicnită de-a dreptul. Apoi mergea afară și văruia pereții dinspre râu și iar își imagina  cum ar pluti craniile bătrânului pe apă, eliberate în sfârșit. Draga de ea, pe cine să elibereze, că nu se putea elibera nici măcar pe ea.

Soarele îi ardea pielea, și părul, și sufletul.  Totul era uriaș și înfricoșător când a ajuns acolo în primele ei zile: încăperile imense cu tavane foarte înalte, craniile, câinii din curte care atunci când se ridicau pe labele din spate erau mai înalți decât ea și niște vase uriașe de ceramică din mijlocul curții din care i se părea că vor ieși în orice clipă  creaturi stranii.  Dar vezi, s-a împăcat cu gândul că nu e nimic așa de negru cum pare, și-a îmbrățișat frica și s-a împrietenit cu toate. Craniile îi ascultau poveștile și muzica în timp ce le ștergea de praf, iar câinii  i-au devenit prieteni, mai ales că ea îi hrănea. Le gătea zeci de kilograme de mâncare zilnic. Orezul cu carne era preferatul lor, iar ei o așteptau cuminți la ora mesei, ba chiar stăteau liniștiți să ii trateze când erau bolnavi. Când trecea pe lângă vasele uriașe de lut bătea de trei ori un ritm care îl intriga pe bătrân și o întreba de fiecare dată de ce bate acolo. Invariabil, răspunsul ei era: "Ca să îmi poarte noroc." Bătrânul răspundea: "Cred că ești o vrăjitoare din Transilvania."  Atunci ea râdea zgomotos. Acela a fost momentul în care bătrânul  a dat puțin înapoi, de parcă s-a speriat oarecum de ea. Aha, care va să zică ăsta era punctul ei forte: era din Transilvania și bătrânul credea că acolo existau vampiri, vrăjitoare și alte creaturi. Ea râdea zgomotos și se amuza pe seama bătrânului care din sperietoare a devenit speriat.

Într-o zi bătrânul chiar s-a îmbolnăvit destul de grav. Nu știa nimeni ce are exact, nici doctorii nu puteau pune un diagnostic ferm. Cert e că nu putea mânca nimic, avea febră, vărsături, dureri de cap. Când ea trecea prin casă prin dreptul lui, el îi striga: "Vrăjitoare! Tu mi-ai făcut ceva? De ce mă simt așa de rău?" Ea îi răspundea șoptit: "Nu eu! Copiii din colibă."

 Apoi râdea, cu un râs malefic de vrăjitoare și mergea în colibă să le spună prietenilor ei ce a mai făcut bătrânul.

 

Autor: Ioana Racolța


Comments

  1. https://www.buymeacoffee.com/portrete Dacă îți place ce citești, poți susține în continuare proiectul meu prin link-ul https://www.buymeacoffee.com/portrete cumpărând o "cafea" virtuală. Așa rezist mai bine nopțile când am inspirație să scriu 🤓

    ReplyDelete
  2. Scenariu de film ,ce mai! Fain ♥️

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Uliana - din Portrete vesele și triste

Angela - din Portrete vesele și triste