Uliana - din Portrete vesele și triste

 

Umbla vorba prin sat despre ucrainianul care a vrut să moară pentru că descoperise relația amoroasă dintre soția lui și bătrânul lor stăpân portughez. Batrânul avea ceva probleme de comportament, probabil din cauza degradării inevitabile care vine odată cu bătrânețea sau pentru că el încă se credea stăpân de sclavi în Africa. Acolo își trăise toată tinerețea, înconjurat de femei care munceau pentru ei la bucătărie, care le crescuseră copiii, sclavi negri care le lucrau pământul și le făceau toate poftele și ifosele. Ajuns înapoi în Portugalia după niște întâmplări care păreau scene la indigo din filmul Hotel Ruanda, bătrânul și-a păstrat obiceiul de a avea sclavi și acea dorință ca toată lumea să fie la dispoziția lui.

Ucrainianca nu a mai putut lucra acolo dupa ce soțul ei a murit în accidentul de motocicletă. Se vorbea prin sat că omul era sub influența alcoolului, băuse înainte ore întregi la birtul satului și avusese viteză cam mare. Satul era mic, era noapte, nu era drum aglomerat, dar pur și simplu s-a izbit de un stâlp.

        Au angajat o româncă dupa plecarea ei. Bătrânul și soția lui se purtau frumos cu ea la început. Apoi, pe măsură ce trecea timpul îi dădeau munci tot mai grele și ordine tot mai ciudate, astfel că a ajuns să văruiască toată casa, să stea în genunchi pe podelele tari și reci ca să le frece cu ceară, fiecare bucățică, fiecare pătrățel de 5/5cm, să i se ceară să le încălzească ceștile de cafea înainte să le toarne cafeaua în ele, să le spele cu mâna batistele extrem de murdare uneori, să caute în gunoiul imens, plin de resturi menajere, vara la 40 de grade, un inel aparent pierdut de doamna casei, regăsit peste ceva vreme în congelator într-un aluat frământat de doamna, să caute prin toată casa să nu  fi intrat vreun scorpion, să nu cumva să intre în patul nepotului în timp ce doarme sau să calce pe el când se dădeau jos din pat și câte și mai câte despre care nu mai auzise și își făcea cruce înainte de a începe astfel de munci ca să îi dea Dumnezeu putere, că alt ajutor și nădejde nu avea. Munci de sclavi în secolul 21. 

Era foarte cald și uneori mergea la muncă în pantaloni scurți sau într-o rochie de lungime medie, puțin mai jos de genunchi. Nimic indecent, doar niste haine de lucru mai lejere. Într-o zi bătrâna i-a atras atenția să vină doar cu  pantaloni lungi la lucru. Atunci ea și-a dat seama că ceva nu e în regulă. De atunci a început să fie mai atentă și a început să observe privirile bătrânului în timp ce ea lucra prin casă sau pe afară. Doamne! Ea îi considerase până atunci niște bătrânei drăguți, niște bunici simpatici și uneori puțin afectați de trecerea anilor. Nimic mai mult. Ea avea 30 de ani și batrânii erau trecuți bine de 70.

 Într-o zi se pregăteau să plece amândoi la Lisabona pentru câteva zile. Bătrânul a chemat-o în casa pompelor de la piscine, cică să ii arate cum funcționează totul și ce are de făcut cât timp vor fi ei plecați. Atunci și-a arătat adevărata față, de stăpân libidinos și fără scrupule. Ea a fugit din încăperea strâmtă și umedă, din îmbrățișarea lui scârboasă. Din acea clipă, fix de atunci totul s-a schimbat. După ce au plecat bătrânii ea a scos un urlet de disperare. Era pustiu, nu o auzea nimeni, doar apa, copacii și poate niște animale sălbatice  care veneau noaptea și mai vânau gâștele.

După ce s-au întors din Lisabona, bătrânul găsea tot mai des motive de a rămâne singur acasă și o șicana cât de mult putea.  Apărea dezbrăcat în timp ce ea făcea mâncare în bucătărie, făcea gesturi oribile, își punea lenjeria intimă pe blatul de bucătărie și îi poruncea să îi ia hainele să le pună în mașina de spălat, îi urla cu ochii ieșiți din orbite cuvinte obscene, îi spunea că de asta a murit și ucrainianul pentru că el a avut o relație cu femeia lui.  Ei îi era frică de el, îi era și scârbă, îi era în același timp milă, nu dorea să provoace un scandal pentru că îi era milă și de bătrâna doamnă. Era un amalgam de sentimente în ea și nu mai înțelegea ce i se întâmplă.

Cuplul de stăpâni avea trei copii mari, toți cu studii și cu locuri de muncă foarte sus-puse. Aveau și probleme de familie pe care încercau să le ascundă, dar ea le observase. Tăcea și observa, nu spunea nimănui nimic, dar oamenii aveau elefanți mari în casă și în suflete. De asta poate le găsea circumstanțe atenuante pentru comportamentele lor deviante.

Nu dorea să îi pună într-o situație penibilă pe nici unii dintre ei, se abținea să reacționeze dese ori, dar într-una dintre acele zile ea și-a găsit o forță nebănuită, a luat din sertar cea mai mare foarfecă  și i-a zis bătrânului: ”Îmbracă-te acum sau nu voi ezita să o folosesc!” A urlat din toate puterile, apoi a fugit plângând în casuța în care locuia, s-a inchis acolo și nu a mai ieșit în acea zi. Oricum nu o văzuse nimeni, era doar  bătrânul cu ea acasă.

De atunci tot ce lucra prin casa lor îi scăpa din mâini. Spărgea lucruri fără să vrea, îi alunecau toate din mâini și se prăbușeau cu zgomot pe podeaua aia frumos lustruită de ea, se făceau țăndări. Vase de lut mari, prețioase, se crăpau doar când le atingea. Nu era bine deloc! Era necesar ca toate acestea să inceteze!

Își aduna bani să plece acasă, era sătulă de ei. Era foarte aproape și ziua în care trebuia să plece în vacanță în țară. Deja știa că nu se va mai întoarce. I-a povestit toate cele ce s-au întâmplat soțului ei, dar simțea că nu găsește întelegerea pe care și-o dorea. De asta a ezitat mult să îi spună. El credea că e doar o închipuire de-a ei sau un moft ca să plece acasă. Chiar nu era un moft, iar ea ar fi vrut să nu se fi întâmplat toate astea pentru că îi plăcea așa de mult țara, oamenii și tot ce i se întâmplase până atunci, dar ultimele luni acolo fuseseră un coșmar pentru ea. Chiar nu mai știa cu cine să vorbească să o înțeleagă. Când a venit în țară chiar și mama ei a râs de poveste și a luat-o peste picior, așa că de atunci a tăcut și nu a mai povestit nimănui nimic. Oricum era viața ei, ea trăise toate acele întâmplări, nu era datoria nimănui să o înțeleagă. Fiecare om reacționează diferit. Nu purta pică nimănui, nici chiar soțului ei, pentru că bătrânul avea destulă actorie în el ca să poată face pe toată lumea să fie fascinată de el, de ce povestea, de realizările lui, de grandomania lui. Dar stând zi de zi cu el vedeai și umbrele, și negrul…toată mizeria adunată într-o viață, nu numai averea agonisită, vasele de aur și mobila din lemn masiv. Era doar gardul ăla frumos vopsit.

Plecarea acasă a venit  pentru ea ca o eliberare. Erau adunați toți acolo în mijlocul bucătăriei, toți copiii lor cu soții, veniseră toți în vacanță la părinți de prin Lisabona, din Elvetia, care de pe unde era. Probabil așa trebuia să fie, să asiste cu toții la plecarea ei, iar ea a avut curaj să spună, să își verbalizeze în sfârșit  durerea. A spus doar atât: ”Nu mă voi întoarce, mi-a ajuns umilința, iar Senhor Fernando știe de ce plec și nu mă mai întorc. Dacă dorește, să vă spună după ce ies pe ușă.”

 Au rămas toți muți. Cu gura căscată. Îi vedea în oglinda retrovizoare cum se uitau  muți de uimire toți, din pragul casei. I-a privit așa, până s-au făcut mici, mici de tot și apoi au dispărut.

Ea s-a intors dupa 11 ani acolo, în locurile acelea, dar de data asta cu scopul de a-și vizita adevărații prieteni. Într-una din zile s-a gândit să dea totuși un ocol pe la casa bătrânilor. Aparent era totul la fel, doar niște construcții noi in curte.  A simțit o stare de rău în tot corpul când s-a apropiat de casă. Își dorea doar să plece în cea mai mare viteză. Nu a apucat să vadă dacă era cineva, dacă bătrânii mai trăiesc. De  fapt nici nu mai conta, era un capitol din viața ei pe care îl dorea încheiat. O experiență. A iertat și a mers mai departe.

 

Autor - Ioana Racolța