Angela - din Portrete vesele și triste

                         Angela

O tristețe imensă o cuprindea de fiecare dată când trecea pe lângă casele cu ferestre bătute în cuie, sigilate cu placaje, semn că nu mai locuia nimeni acolo. Totul era pustiu, iar ei îi venea să plângă de fiecare dată când vedea pustietatea din jurul ei. De ce pleacă oamenii? De ce își părăsesc și își lasă în paragină casele?

În curțile lor continuă să crească plantele perene. Liliacul are flori superbe și parfumate, magnolia înflorește spectaculos, socul râspandește un miros mirific, iarba deja e crescută până la ferestre, dar în interior e miros de pustiu, de tristețe, de putregai. E miros de întuneric și de părăsire. Casele plâng sub povara prafului și uitării așternute peste ele.

Cândva în acele case era viață, chiot de copii, muzică, înjurături, blesteme, amoruri pasionale, râs sau plâns, bucurie sau tristețe, dar era viață, era vorbă, era vers, era cânt. Acestea toate au rămas impregnate în pereți, în bârnele de lemn sau în cărămizi.

Într-una din case, printr-un ochi de geam neacoperit de placaje se vedea un tablou pe perete. Doi tineri, tabloul de nuntă. Oare unde sunt ei acum? Poate pe o plajă însorită, poate într-un camp, undeva departe, muncesc în agricultură, poate într-o bucătărie asudând sau poate pe un șantier. Sau poate ingrijesc bătrânii altora, în timp ce ai lor s-au prăpădit sau își duc greu viața. Dacă nu or fi și ei deja bătrâni.Cine știe?

Așa se întreba de fiecare dată când trecea pe lângă o casă părăsită. Într-o zi a trecut pe lângă una care avea aproape toate ferestrele sparte. Perdelele, deja gri de praf și mizerie, fâlfâiau de la fereastra de la etaj prin ochiul de geam spart. Părea o imagine desprinsă dintr-un film de groază. Parcă striga  după ajutor casa asta. Parcă scosese steagul alb și se preda în fața singurătății. Parcă nu mai suporta atâta liniște și implora atenția trecătorilor.

Știi?! Asa e și cu oamenii. Singurătatea și părăsirea îi slăbește, îi întunecă, le acoperă tot corpul de riduri, îi îmbătrânește. Corpul tău e casa ta, casa ta e inima ta. Poate nu te simți fericit în casa ta, poate chiar trebuie să pleci. Dar nu o lăsa de izbeliște, dă-o cuiva care să aibă grijă de ea. Cândva, casa asta ți-a fost adăpost, ți-a fost liniște, confort și apărare.

Așa gândea ea despre casele părăsite, ca despre niște suflete devastate. Și vorbea cu ele. Cu casele. Că poate nu au mai auzit nici ele demult o vorbă bună.

Autor: Ioana Racolta