Portrete, călătorii, fotografii, visare

  JANIS El era o enciclopedie. Putea vorbi ore în șir despre muzică, despre trupe și cântăreți, cu date exacte, cu ani, cu lansări, cu nume de albume, cu detalii picante din concerte. Ea îl urmărea fascinată și îi sorbea fiecare cuvânt.   De la el a aflat prima dată și despre Janis Joplin. Vorbea despre ea ca și cum i-ar fi fost iubită. O venera. Repeta discul ei la nesfârșit, explica fiecare inflexiune din vocea ei. De fapt așa vorbea și despre Deep Purple, despre Pink Floyd sau despre cei mai excentrici cântăreți. Pentru că lui îi plăceau excentricii și vorbea despre ei de parcă ar fi fost acolo cu ei în turneu. Ea s-a îndrăgostit de Janis Joplin pentru că îl iubea pe el. Era nebună dupa el deși nu o arăta. Așa era felul ei, mai cuminte și mai rezervată. Dar omul ăsta putea să facă și un fir de iarbă să se îndrăgostească. Pentru că avea o minte sclipitoare, iar ei îi plăceau la nebunie bărbații inteligenți. Întotdeauna îi zicea că o conversație cu un om inteligent e mai t...

                         Angela O triste ț e imensă o cuprindea de fiecare dată când trecea pe lângă casele cu ferestre bătute în cuie, sigilate cu placaje, semn că nu mai locuia nimeni acolo. Totul era pustiu, iar ei îi venea să plângă de fiecare dată când vedea pustietatea din jurul ei. De ce pleacă oamenii? De ce își părăsesc și își lasă în paragină casele? În curțile lor continuă să crească plantele perene. Liliacul are flori superbe și parfumate, magnolia înflorește spectaculos, socul râspandește un miros mirific, iarba deja e crescută până la ferestre, dar în interior e miros de pustiu, de tristețe, de putregai. E miros de întuneric și de părăsire. Casele plâng sub povara prafului și uitării așternute peste ele. Cândva în acele case era viață, chiot de copii, muzică, înjurături, blesteme, amoruri pasionale, râs sau plâns, bucurie sau tristețe, dar era viață, era vorbă, era vers, era cânt....

    Ion Era foarte timid. Nu scotea aproape nici o vorbă. Un băiat extrem de înalt pentru vârsta lui, de parcă era cu vreo 2-3 ani mai mare decât toți ceilalți din clasă. Ea nici măcar nu mai reușea să își amintească dacă saluta atunci când se vedeau sau dacă   făcea asta doar din priviri. Oricum, chiar dacă i-ar fi vorbit vreodată a fost ceva abia șoptit. Părea că rămâne uimit uitându-se la ea pentru câteva fracțiuni de secundă, doar atât, uimit și mut, după care   întorcea privirea în altă parte, se înroșea și apoi chiar nu mai vorbea deloc. Rămânea așa, dus pe gânduri. Se simțea o oarecare tensiune, ea simțea că ar vrea să îi spună ceva, dar rămâneau în tăcere. Așa era la școală, pe stradă, oriunde îl întâlnea. De fapt singura dată când i-a vorbit cu adevărat a fost atunci cand a invitat-o la petrecerea de ziua lui de naștere, undeva prin clasa a 8-a. A îngăimat un fel de invitație. Atunci l-a și văzut că s-a înseninat când ea a zis ”Da!” Atunci l-a văzut pentru...

  Umbla vorba prin sat despre ucrainianul care a vrut să moară pentru că descoperise relația amoroasă dintre soția lui și bătrânul lor stăpân portughez. Batrânul avea ceva probleme de comportament, probabil din cauza degradării inevitabile care vine odată cu bătrânețea sau pentru că el încă se credea stăpân de sclavi în Africa. Acolo își trăise toată tinerețea, înconjurat de femei care munceau pentru ei la bucătărie, care le crescuseră copiii, sclavi negri care le lucrau pământul și le făceau toate poftele și ifosele. Ajuns înapoi în Portugalia după niște întâmplări care păreau scene la indigo din filmul Hotel Ruanda, bătrânul și-a păstrat obiceiul de a avea sclavi și acea dorință ca toată lumea să fie la dispoziția lui. Ucrainianca nu a mai putut lucra acolo dupa ce soțul ei a murit în accidentul de motocicletă. Se vorbea prin sat că omul era sub influența alcoolului, băuse înainte ore întregi la birtul satului și avusese viteză cam mare. Satul era mic, era noapte, nu era drum...

Dona Lucilla - prima povestire Am eu o agendă   ”magică”. Conține datele de naștere ale prietenilor. Pe unii dintre ei   i-am pierdut pe parcurs, cu majoritatea am pierdut legătura peste ani, adică e veche rău agenda asta, din tinerețele mele. Mai ieri am găsit în ea o notiță, cum că pe data de 26 iunie e ziua Donei Lucilla. Am notat informația asta prin 2004, pe atunci Donna Lucilla avea vreo 70 de ani sau poate un pic trecută de 70. A fost prima mea colegă de muncă în Portugalia la un restaurant, în bucătărie - vârsta nu era un impediment acolo, nici lipsa de experiență sau naționalitatea anti-talent la bucătăria portugheză. Dorința de a lucra și încrederea în oameni erau primordiale. Nu pot să zic că am învățat multe de la ea, pentru că bătrânica nu era prea tare pe share-uială ,  dar avea momente când era simpatică și chiar amuzantă - în afara momentelor în care bombănea ceva în portugheză și nu înțelegeam ce zice pentru că erau primele mele luni în Portugalia și nu î...